1.      Există, astăzi, multe platforme care permit utilizatorilor crearea de picturi, fotografii, piese muzicale și aproape orice alt tip de conținut, cu ajutorul inteligenței artificiale. Aceste platforme funcționează după reguli similare: utilizatorul – omul, persoană fizică – scrie instrucțiuni (prompturi), pe care inteligența artificială trebuie să le respecte pentru a crea conținutul dorit de utilizator.

2.     Uneori, aceste instrucțiuni pot viza conținutul în integralitate, iar alteori, doar anumite elemente pot fi modificate (spre pildă, unele aplicații permit generarea de muzică prin inteligență artificială, în baza unor comenzi ale utilizatorului uman care vizează doar stilul muzical, starea de spirit pe care ar trebui să o insufle pasajul muzical și tipul conținutului în care segmentul urmează să fie utilizat, nefiind posibilă intervenția concretă asupra liniei melodice și a altor aspecte care caracterizează, în mod obișnuit, o melodie).

3.     Conținutul astfel generat variază în funcție de abilitățile persoanei care dă comenzile, dibăcia (sau lipsa acesteia) în exprimare putând duce la rezultate dintre cele mai diverse.

4.     Poate, însă, un astfel de conținut să fie protejat prin drepturi de autor? Este un astfel de conținut o operă a omului sau a inteligenței artificiale?

5.     Să începem cu câteva repere normative, prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe:

„Art. 1

(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.

(2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.

Art. 3

(1) Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.

(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul.

Art. 4

(1) Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.”

6.     Observând aceste prevederi, înțelegem cu ușurință că legea apără autorul, adică persoana fizică având calitatea de creator al operei. Acestui autor îi sunt recunoscute (de el sunt legate) drepturile de autor, care pot fi exercitate (sau cedate altora) conform legii. Drepturile de autor reprezintă protecția oferită de lege pentru crearea (sau realizarea) operei, adică a conținutului, de orice fel (exceptând, bineînțeles, acele categorii de opere care nu pot fi protejate prin drepturi de autor). Aceste drepturi sunt dobândite prin simplul fapt al realizării operei, de către autor.

7.     Altfel spus, dacă o persoană cere alteia să realizeze o piesă muzicală, o pictură, o sculptură, să scrie un text sau să facă un eseu video, cea dintâi persoană (solicitantul) nu va fi autor al conținutul astfel realizat; persoana solicitată va avea calitatea de autor și, mai important, va dobândi drepturi de autor prin simplul fapt al realizării operei^[1]. De la această regulă, legea prevede câteva excepții^[2], însă valoarea de principiu a afirmației rămâne, pentru că excepțiile sunt, așa cum știm, de strictă interpretare, iar aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă dincolo de litera legii. În plus, aceste excepții vizează cu precădere drepturile patrimoniale de autor, iar uneori nici măcar totalitatea acestor drepturi, autorul păstrând drepturile nepatrimoniale de autor.

8.     Rare sunt cazurile în care legea ține pasul cu progresul tehnologic, iar conținutul Legii nr. 8/1996 nu reprezintă unul dintre aceste cazuri. Astfel, protecția operelor realizate de inteligența artificială (sau prin intermediul inteligenței artificiale) nu face obiectul reglementării. Totuși, în ce măsură putem cuprinde astfel de ipoteze în litera legii? Să le luăm pe rând.

9.     Mai întâi, inteligența artificială nu este o persoană, în sensul legii civile, astfel că de aceasta nu putem lega nici drepturile de autor (așa cum am văzut, drepturile de autor sunt „legate de persoana autorului”). Astfel, nu există protecție prin drepturi de autor dacă apreciem că autor ar fi inteligența artificială însăși.

10.   Mai apoi, dacă inteligența artificială ar fi o simplă unealtă, un instrument prin care omul creează, s-ar putea susține că atunci omul rămâne autor și trebuie să îi fie recunoscute și drepturile de autor asupra operei realizată? Care să fie, mai exact, opera realizată de om?

11.    Utilizarea inteligenței artificiale presupune utilizarea unor instrucțiuni venite din partea persoanei. O operă de artă grafică realizată prin intermediul inteligenței artificiale presupune existența, de obicei, a unui text gândit, într-adevăr, de om, într-un stil propriu și care, fără îndoială, ar putea fi protejat prin drepturi de autor. Dar este această contribuție suficientă pentru a se considera că omul a realizat și desenul bazat pe textul respectiv? Desenul, în sine, va fi creat de om sau de inteligența artificială, pe baza instrucțiunilor date de om?

12.   Situația se aseamănă foarte mult, în substanța sa, de ipoteza comenzii pentru opere viitoare, prevăzută deja de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 8/1996:

„(1) În cazul contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului”.

13.   Acest text legal are în vedere atât ipoteza în care comanditarul, adică persoana care face comanda, ar solicita unui pictor realizarea „unui tablou” simplu, precum și ipoteza în care acesta ar solicita „un tablou în stil cubist, în ulei pe pânză, care să reprezinte starea de neliniște a unei persoane care află despre un eveniment tragic abia întâmplat, în culori neutre”. Existența sau inexistența instrucțiunilor date pictorului nu prezintă relevanță pentru recunoașterea calității sale de autor, în sensul legii, iar apoi a legării, de aceasta calitate, a drepturilor de autor asupra operei create, tabloul. Instrucțiunile date nu afectează creația decât într-o oarecare măsură, în sensul că pictorul nu va putea folosi, spre exemplu, culori vii în compoziția sa, dar el va fi, în continuare, suveran asupra modului în care va realiza tabloul în mod efectiv, chiar dacă numai în interiorul cadrului trasat de comanditar. Vor exista, așadar, o sumedenie de variante de reprezentare, prin pictură, a personajului din tablou și a stării de neliniște trăite de acesta, iar finalitatea va reprezenta o expresie a personalității pictorului, ceea ce îi și justifică autoratul.

14.   Nu stau, oare, la fel lucrurile și cazul instrucțiunilor date inteligenței artificiale? Ba da. Faptul că, pe baza instrucțiunilor primite, inteligența artificială solicită „clarificări”, dând solicitantului (omului) posibilitatea să aleagă între mai multe variante ale conținutului solicitate, realizate conform instrucțiunilor, nu schimbă cu nimic realitatea că omul nu a contribuit, efectiv, la realizarea conținutului, ci doar a spus ce fel de conținut dorește să fie creat. Însă, spre deosebire de pictorul din exemplul de mai sus, inteligența artificială, nefiind o persoană fizică, nu poate fi autor în sensul legii, deși a realizat conținutul respectiv. Pe de altă parte, nici omul care a comandat opera nu poate fi autor, pentru că legea nu îi recunoaște acest statut și, în plus, el nu a realizat respectivul conținut, ca atare, ci a oferit instrucțiuni în vederea realizării, de către altcineva altceva, a acestuia.

15.   Faptul că în ipoteza 100% umană, a comenzii date de o persoană unei alte persoane, în speță unui pictor, discutăm despre instrucțiuni date de prima persoană celei de a doua, iar în ipoteza conținutului creat prin intermediul inteligenței artificiale discutăm despre instrucțiuni date de o persoană unui calculator, nu schimbă fundamentul acestei interacțiuni: în niciuna dintre situații prima persoană, cea care dă instrucțiunile, nu realizează personal opera rezultată. Or, regula rămâne că doar realizarea personală a operei, de către autor, poate duce la obținerea protecției, conform Legii nr. 8/1996. În cazul inteligenței artificiale, nu avem o excepție prevăzută de legea în vigoare, astfel că regula produce efecte depline.

16.   Așadar, prin raportare la conținutul actual al Legii nr. 8/1996, omul va putea fi autor cel mult al instrucțiunilor date inteligenței artificiale, dar nu va fi autor al conținutului creat pe baza lor, pentru că nu el a realizat respectivul conținut; inteligența artificială nu va fi considerată, conform legii, autor al conținutului rezultat, nefiind o persoană fizică. Protecția prin drepturi de autor este strâns legată de persoană și de activitatea creativă a acesteia, exteriorizată într-un mod anume (oricare ar fi acesta). Gândurile neexprimate și ideile minții umane nu pot fi protejat prin drepturi de autor.

17.   În ciuda acestor concluzii, însă, trebuie avut în vedere textul de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, conform căruia: „se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”. Această prezumție este una relativă, care poate fi răsturnată de persoanele interesate în cadrul unui eventual litigiu. Cu toate acestea, ne putem gândi că autorul instrucțiunilor care au dus la generarea de conținut prin intermediul inteligenței artificiale ar avea tot interesul să se prevaleze de aceste prevederi, dacă ar dori să utilizeze, în activitatea sa, respectivul conținut.

18.   În fine, faptul că autorul instrucțiunilor nu ar fi și autor al conținutului generat prin intermediul inteligenței artificiale nu înseamnă că o altă persoană ar urma să aibă calitatea de autor și să se bucure, astfel, de drepturi de autor asupra respectivului conținut. Dimpotrivă, concluzia ar trebui să fie, mai degrabă, în sensul că legea nu oferă protecție pentru conținutul generat prin intermediul inteligenței artificiale, adică persoana din instrucțiunile căreia a rezultat conținutul respectiv nu poate, printre altele, să solicite oprirea utilizării conținutului respectiv de către terți, inclusiv în scopuri comerciale, nu poate autoriza astfel de utilizări și nu poate exercita, în general, drepturile de autor prevăzute de lege, nefiind titular al acestora. Utilizarea, în sine, a conținutul astfel generat ar urma să fie una liberă, similară ipotezei în care o operă ar fi căzut în domeniul public. Toate acestea se întâmplă în lipsa unei reglementări speciale și vor face, cu siguranță, obiectul unor intervenții viitoare ale legiuitorului.

^[1] Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 8/1996: „În cazul contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului”.

^[2] Excepțiile vizează titularul drepturilor de autor, iar nu calitatea de autor în sine. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede că „[î]n lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată”; art. 87 alin. (2) din aceeași lege prevede că „[d]repturile patrimoniale asupra operei fotografice, care a fost creată în executarea unui contract individual de muncă sau la comandă, se prezumă că aparţin, pentru o perioadă de 3 ani, celui care angajează sau persoanei care a făcut comanda, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel”.

Conform art. 75 din aceeași lege: „În lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă”.

Există, însă, și excepții sub forma limitării dreptului autorului de a autoriza utilizarea operei de către terți, cum este cazul prevăzut la art. 45 alin. (1) din Lege: „În lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. În acest caz, autorul poate autoriza utilizarea operei de către terţi, numai cu consimţământul angajatorului şi cu recompensarea acestuia pentru contribuţia la costurile creaţiei. Utilizarea operei de către angajator, în cadrul obiectului de activitate, nu necesită autorizarea angajatului autor”.

‍