1.      În practica poliției rutiere se întâmplă adesea ca împotriva conducătorilor auto să fie dispusă sancțiunea suspendării exercitării dreptului de conducere, în temeiul art. 103 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în două ipoteze aparte prevăzute de acest text legal, respectiv:

     „c) pentru o perioadă de 180 de zile când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracțiune contra siguranței circulației pe drumurile publice şi procurorul sau instanța de judecată a dispus clasarea în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal;

     d) pentru o perioadă de 180 de zile în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane dacă a fost încălcată o regulă de circulație pentru care prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce şi instanța de judecată sau procurorul a dispus clasarea  în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b), e) şi g) din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei dacă nu a fost dispusă obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal ori încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) din Codul de procedură penală”.

2.     Situația de fapt analizată se circumscrie ipotezei de la litera d) de mai sus, însă rațiunile prezentate sunt aplicabile în ambele ipostaze legale. Speța constă în existența unui accident de circulație generat de săvârșirea, de către conducătorul auto, a unei fapte care reprezintă, în egală măsură, contravenție sancționabilă cu suspendarea dreptului de conducere, precum și vătămare corporală din culpă a unei alte persoane. În speță, ca urmare a evenimentului rutier a fost începută urmărirea penală, însă ulterior cauza penală a fost clasată, pe motiv că fapta nu era prevăzută de legea penală și, totodată, nu a existat o plângere prealabilă a persoanei vătămate.

3.     După clasare, Serviciul Rutier din cadrul Inspectoratului de Poliție Ilfov a transmis conducătorului auto o adresă prin care acestuia i s-a învederat, sumar, că în condițiile încălcării prevederilor art. 196 din Codul penal (vătămarea corporală din culpă), dreptul său de conducere a fost suspendat pe o perioadă de 180 de zile, iar până la expirarea perioadei de suspendare acesta trebuie să se supună verificării cunoașterii regulilor de circulație, în condițiile art. 106 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

4.     Conducătorul auto s-a adresat autorității emitente pentru a cere lămuri cu privire la sancțiunea dispusă, dat fiind conținutul sumar și lipsa oricărui temei juridic apt a justifica sancțiunea suspendării – fiind indicat, ca temei, doar art. 196 C.pen. Prin răspunsul acordat, autoritatea a indicat, în premieră, dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, ca temei al suspendării dreptului de conducere. Serviciul Rutier a susținut, totodată, că suspendarea dreptului de conducere s-a dispus prin „referatul Serviciului Rutier”, cu toate că textul de la art. 103 alin. (1¹) din OUG nr. 195/2002 prevede că sancțiunea suspendării se dispune de către șeful poliției rutiere, prin dispoziție. De asemenea, față de argumentul conducătorului auto în sensul că perioada de suspendare a dreptului de conducere ar fi trebuit să fie cea prevăzută de lege la momentul săvârșirii faptei (respectiv momentul producerii accidentului de circulație), ca lege contravențională mai favorabilă^[1], autoritatea a susținut că suspendarea dreptului de conducere nu ar reprezenta o sancțiune contravențională, ci o „măsură administrativă”, astfel că nu ar fi aplicabilă legea mai favorabilă, ci legea în vigoare la momentul dispunerii acestei „măsuri”.

5.     În aceste condiții, dreptul de conducere al conducătorului auto a fost îngrădit în manieră nelegală, având în vedere că actul nu a fost motivat în fapt, iar în drept a fost invocat un cu totul alt temei decât cel incident. De asemenea, actul vătămător nu a fost emis conform procedurii prevăzute de OUG nr. 195/2002, prin raportare la OUG nr. 2/2001, având în vedere că suspendarea exercitării dreptului de conducere reprezintă o sancțiune contravențională complementară, iar nu o „măsură administrativă”. În fine, perioada pentru care a fost dispusă această sancțiune a fost mai mare decât cea prevăzută de lege la momentul săvârșirii faptei contravenționale, ceea ce reprezintă cu o nelegală aplicare a legii contravenționale mai puțin favorabile, împotriva conducătorului auto.

6.     Existența unora dintre aceste vicii de nelegalitate a fost constatată de Tribunalul Brăila – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 406 din 17.11.2022, nepublicată, definitivă prin nerecurare. Prin această hotărâre judecătorească, instanța a admis cererea conducătorului auto și a dispus anularea „referatului” Serviciului Rutier din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Ilfov (considerând, ca urmare a celor arătate de autoritate, că acesta a fost actul prin care a fost dispusă suspendarea exercitării dreptului de conducere), dispunând restituirea permisului de conducere reținut și obligând autoritatea la plata cheltuielilor de judecată.

7.     Considerentele instanței au vizat doar o parte a problemelor de drept sesizate de conducătorul auto, raționamentul instanței oprindu-se la constatarea nelegalei motivări a actului administrativ vătămător și neintrând în analiza celorlalte probleme de drept, enumerate în paragraful nr. 4 al prezentei analize. Astfel, în esență, considerentele decisive ale instanței au fost următoarele:

     „Din dispozițiile susmenționate [n.a. – este vorba despre dispozițiile art. 103 alin. (1) lit. d) și alin. (1)¹ din OUG nr. 195/2002] rezultă că măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule în cazul petentului trebuia dispusă prin act administrativ «Dispoziție» «de către şeful poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta» «dacă a fost încălcată o regulă de circulație pentru care prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce».

     În consecință actul administrativ implica o stabilire, de către persoana competentă a încălcării unei reguli de circulație determinate, ce avea prevăzută ca sancțiune suspendarea exercitării dreptului de a conduce. Astfel actul administrativ, Dispoziție a şefului poliției rutiere, trebuie motivat în fapt şi în drept sub aceste aspecte. Fără o astfel de motivare dreptul petentului de a ataca actul administrativ devine iluzoriu, acesta fiind nevoit să presupună motivele actului şi să formuleze apărări ipotetice, ceea ce în mod evident nu a fost intenția legiuitorului.

     Aspectul că fapta petentului este descrisă în Ordonanța de clasare în referire la Referatul organului de cercetare penală, nu poate suplini obligația de motivare a actului administrativ, de vreme ce în faza de cercetare penală nu s-a stabilit o încadrare a faptei în domeniul contravențional cu indicarea exactă a contravenției şi dacă aceasta este printre cele ce au ca sancțiune complementară suspendarea dreptului de a conduce. (...)

     Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale şi subiective. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

     În cauză, petentul este pus în situația contestării unui act nemotivat, prin care se stabilește vinovăția sa contravențională, fără a se indica măcar dispoziția legală încălcată, fiind practic obligat să-şi probeze lipsa vinovăției în acțiunea de anulare a actului administrativ, din înscrisurile depuse nerezultând că ar fi fost măcar audiat în faza de cercetare penală sau la emiterea actului administrativ, nefiind administrate la cercetarea penală probe care să ateste fără dubiu vinovăția, precum expertize privind dinamica accidentului, audieri de părți sau de martori.

     Referatul de cercetare penală făcând trimitere doar la «planşe fotografice» şi la lipsa plângerii prealabile, nu este lămurită pe deplin vinovăția contravențională a petentului, aspecte în privința cărora petentul ar fi putut formula apărări, dacă ar fi fost motivat actul administrativ.

     Curtea Europeană a Drepturilor Omului echivalând în numeroase cauze, precum Anghel împotriva României, răspunderea contravențională cu cea penală, impune respectarea unor garanții, îndeosebi privind dreptul la apărare, prin comunicarea faptei de care este acuzat şi a încadrării juridice, garanții de care în mod cert petentul nu beneficiază în lipsa motivării actului administrativ”.

8.     Astfel, deși soluția instanței este cea corectă, totuși ea nu atinge decât vârful aisbergului prin raportare la multitudinea de vicii de nelegalitate ale actului poliției rutiere supus analizei, care sunt chiar mai grave decât nemotivarea actului administrativ și care vădesc o practică nelegală a serviciilor rutiere, prin raportare la prevederile art. 103 din OUG nr. 195/2002. În cele ce urmează, voi proceda la analizarea acestora, într-un efort de a determina o corijare a conduitei administrației în cazuri viitoare de tipul celui analizat.

9.     În primul rând, este profund eronată calificarea pe care serviciul rutier a dat-o îngrădirii dreptului de conducere, a cărui exercitare a suspendat-o prin actul emis. Suspendarea exercitării dreptului de conducere este, în mod indiscutabil, conform normelor exprese ale OUG nr. 195/2002, o sancțiune contravențională complementară, iar nu o „măsură administrativă”, așa cum eronat susține autoritatea.

10.   Pentru corecta calificare a naturii de sancțiune contravențională complementară a suspendării exercitării dreptului de conducere, art. 95 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 prevede că: „Încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție şi se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală şi, după caz, cu una dintre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2)”. Mai departe, art. 96 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 prevede că: „Sancțiunile contravenționale complementare sunt următoarele: (...) b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat”.

11.    Faptul că o sancțiune precum cea de la art. 103 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 195/2002 poate fi dispusă inclusiv în circumstanțe speciale, diferite de cele în care se constată ex proprii sensibus încălcarea unei reguli de circulație rutieră, nu schimbă natura contravențională a acestei sancțiuni, care se menține indiferent de contextul în care ea este prevăzută de OUG nr. 195/2002. Cu alte cuvinte, cât timp discutăm despre o suspendare a exercitării dreptului de conducere, pe timp limitat, cum evident este și suspendarea prevăzută de art. 103 din OUG nr. 195/2002, atunci această suspendare este o sancțiune contravențională complementară, iar nu o „măsură administrativă” sau vreun alt fel de consecință juridică.

12.   Această eroare de calificare a generat emiterea, în mod nelegal, de către autoritate, a unui act administrativ tipic (de drept comun, iar nu de drept contravențional), cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau aplicarea dispoziției de suspendare pe procesul-verbal de constatare a contravenției. Aceasta a determinat inclusiv competența în contencios administrativ a instanței de drept comun, respectiv a tribunalului, ca primă instanță, în locul judecătoriei, cum ar fi fost cazul în contenciosul contravențional, în baza dispozițiilor din OG nr. 2/2001 și OUG nr. 195/2002 privind regimul juridic al contravențiilor.

13.   Mai grav, insistând în a califica aceste sancțiuni drept „măsuri administrative”, autoritatea refuză, în mod nelegal, să aplice regimul juridic de drept contravențional prevăzut de OG nr. 2/2001, altfel aplicabil în considerarea naturii contravenționale a acestei sancțiuni. Astfel, autoritatea nu recunoaște efectul suspensiv al acțiunii judiciare formulate împotriva suspendării exercitării dreptului de conducere (bunăoară, plângerea contravențională formulate de contravenient, în acele situații în care există un proces-verbal de constatare a contravenției), pe motiv că acest efect nu este specific unei „măsuri administrativ”. Această împrejurare face necesară formularea, de către particularul vizat de această sancțiune, a unei acțiuni în contencios administrativ de drept comun, împotriva așa-zisei „măsuri administrative”, ceea ce încarcă inutil rolul instanțelor judecătorești.

14.   În sensul celor de mai sus, avem în vedere că, în baza art. 31 alin. (1) din OG nr. 2/2001: „(1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției şi de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”. Or, în lipsa unui astfel de proces-verbal de constatare a contravenției și în condițiile emiterii unei adrese/referat prin care se dispune suspendarea dreptului de conducere, poate fi întrezărită, raportat la aceste prevederi legale, o necompetență materială a judecătoriei, pe care însăși instanța ar putea-o invoca, de vreme ce cauza ar viza un act administrativ tipic, a cărui legalitate va trebui verificată de tribunal, în baza Legii contenciosului administrativ.

15.   Sigur că poate fi susținută – în manieră pertinentă – și o interpretare contrară, prin raportare la dispozițiile art. 32 alin. (2) din OG nr. 2/2001, conform cărora: „Controlul aplicării şi executării sancțiunilor contravenționale principale şi complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. (1)”, adică a judecătoriei de la domiciliul contravenientului (sau al locului constatării faptei). Totuși, o atare interpretare rămâne discutabilă prin raportare la lipsa procesului-verbal care ar fi trebuit să cuprindă și sancțiunile contravenționale complementare, iar pentru ca judecătoria să fie competentă material să judece cauze precum cea analizată, o astfel de interpretare riscantă va trebui însușită de instanță, în baza unei analize ce va opera pe timpul (și riscul) conducătorului auto. Toate acestea urmează a se întâmpla în condițiile în care inclusiv partea mai puternică din litigiu susține că a sa conduită se desprinde, în mod conștient, de tărâmul contravențional.

16.   În al doilea rând, în aplicarea dispozițiilor de la art. 103 alin. (1¹) din OUG nr. 195/2002, pentru aplicarea sancțiunii contravenționale a suspendării exercitării dreptului de conducere, competența exclusivă aparține șefului poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârșită fapta, care trebuie să dispună această sancțiune printr-o dispoziție, începând cu ziua imediat următoare celei expirării prelungirii valabilității dovezii înlocuitoare sau, după caz, în termen de 5 zile de la data la care şeful poliției rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta a luat cunoştință de soluționarea procesului penal. Nerespectarea acestor dispoziții legale imperative va atrage anularea actului neregulamentar emis de autoritate.

17.   În aplicarea textului de lege analizat, este necesară corelarea sa cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din OG nr. 2/2001, conform cărora:

     „(1)    În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancțiunea (n.a. – fie ea principală sau complementară, după caz).

     (2)     Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancționare a contravenției, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancțiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancțiunea. În acest caz sancțiunea se aplică prin rezoluție scrisă pe procesul-verbal”.

18.   Textul citat este o normă generală în materia procedurii contravenționale, care trebuie completată, în aplicare, cu textul special de la art. 103 alin. (1¹) din OUG nr. 195/2002. În consecință, sancțiunea contravențională complementară (constând în suspendarea exercitării dreptului de conducere) trebuie aplicată de către șeful poliției rutiere din cadrul IPJ Ilfov, prin dispoziție (formă a unei rezoluții scrise), pe procesul-verbal contravențional.

19.   Cu alte cuvinte, tocmai pentru că ne regăsim în ipoteza în care actul normativ de stabilire şi sancționare a contravenției – în speță, OUG nr. 195/2002 – nu prevede dreptul agentului constatator de a aplica și sancțiunea, ci conferă acest drept unui terț, respectiv șefului serviciului rutier, acesta va trebui să se supună, atunci când aplică sancțiunea contravențională complementară a suspendării dreptului de conducere, atât normelor de la art. 103 alin. (1¹) din OUG nr. 195/2002, cât și normelor de la art. 21 alin. (2) din OG nr. 2/2001, de la care primele nu derogă în totalitate și cu care, în consecință, se completează.

20.  În ciuda celor arătate, din păcate, inclusiv la nivelul Curții Constituționale regăsim raționamente eronate, care nu fac decât să perpetueze practica nelegală a autorității. Astfel, în considerentele Deciziei CCR nr. 122/2017^[2], Curtea, în analiza dispozițiilor art. 103 alin. (1) lit. c) și alin. (1¹) din OUG nr. 195/2002, pare să valideze teza administrației, reținând că:

     „16. În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa nesocotire a dreptului de acces liber la justiție, Curtea a reținut că este neîntemeiată, întrucât persoana căreia i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule are posibilitatea de a ataca pe calea contenciosului administrativ legalitatea și temeinicia măsurii dispuse de șeful poliției, inclusiv în ipoteza în care procurorul sau instanța a dispus încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, după caz, prin aplicarea art.10 lit.f) din Codul de procedură penală din 1968 referitor la lipsa plângerii prealabile, așadar, fără să mai analizeze împrejurările în care a fost săvârșită fapta și fără să mai aprecieze dacă a fost încălcată vreo regulă de circulație [n.a. – nici cu această idee nu pot fi de acord, fiind necesar, conform art. 103 alin. (1) lit. c) și d) din OUG nr. 195/2002, pentru suspendarea exercitării dreptului de conducere, să există o încălcare a unei reguli de circulație care să poată fi sancționată astfel, chiar și în lipsa unui proces penal încetat în prealabil].

      17. Totodată, Curtea a constatat că nu poate reține nici critica potrivit căreia textele de lege supuse controlului de constituționalitate creează o situație discriminatorie între persoanele cărora le-a fost suspendat dreptul de a conduce pe drumurile publice, ca măsură complementară pentru săvârșirea unei contravenții la regimul rutier, și cele care au fost cercetate penal pentru infracțiuni la regimul rutier și în cazul cărora s-a dispus una dintre soluțiile prevăzute la art.103 alin.(1) lit.c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002. Curtea a reținut că, astfel cum s-a arătat anterior, accesul la justiție este asigurat, într-un fel sau altul, ambelor categorii de persoane, așa încât nu se poate susține că dispozițiile legale criticate instituie un tratament discriminatoriu de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituție”.

21.   Este cert că accesul la justiție nu se impune a fi făcut „într-un fel sau altul”, din moment ce în ambele ipoteze analizate de Curte, se aplică o sancțiune contravențională complementară, de același fel, pentru aceeași faptă, aspecte ce impun caracterul unitar (și unic) al regulilor procedurale aplicabile pentru contestarea acestei sancțiuni.

22.  Cu toate acestea, tot Curtea Constituțională recunoaște, prin Decizia CCR nr. 78/2020^[3], natura contravențională a sancțiunii suspendării exercitării dreptului de conducere:

     „19.    De asemenea, raportat la ipoteza reținută în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, în care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul a fost urmărită ca infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, iar procurorul a dispus clasarea, Curtea reține că nu este vorba de crearea unei „lex tertia”, între legea penală şi legea contravențională, astfel cum opinează instanța de judecată, ci de instituirea sancțiunii contravenționale complementare constând în suspendarea exercitării dreptului de a conduce, drept consecință a săvârșirii unei fapte de încălcare a unei reguli de circulație, faptă sancționată contravențional potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002”.

23.  Astfel, în optica instanței de contencios constituțional, la nivelul procedurii de aplicare a acestei sancțiuni contravenționale complementare pare a fi agreat paralelismul criticat în prezenta analiză. Ea operează în ciuda recunoașterii naturii contravenționale a sancțiunii suspendării dreptului de conducere, în ambele ipoteze analizate: cea obișnuită, în care contravenția este constatată și sancțiunea este aplicată direct de agentul constatator, respectiv cea specială, în care sancționarea operează ca urmare a încetării unui proces penal pornit cu privire la fapta conducătorului auto, fiind dispusă de șeful poliției rutiere, prin dispoziție.

24.  În al treilea rând, tot ca o consecință a refuzului autorității de a recunoaște natura de sancțiune contravențională complementară a suspendării exercitării dreptului de conducere, în speța analizată, conducătorului auto i s-a refuzat dreptul (recunoscut chiar de art. 15 din Constituția României) de a beneficia de legea contravențională mai favorabilă. Incidența acestui principiu opera în considerarea faptului că, la momentul săvârșirii contravenției, perioada de suspendare prevăzută de art. 103 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 195/2002 era de 90 de zile, ea fiind dublată în baza OG nr. 1/2022, intrată în vigoare după săvârșirea faptei contravenționale din speță.

25.  Fără a fi greu de imaginat existența unor multiple alte situații similare, date de durata instrumentării proceselor penale, observăm și cu această ocazie consecințele dăunătoare pe care interpretarea poliției rutiere le produce. Negarea naturii de sancțiune contravențională a suspendării exercitării dreptului de conducere generează o îngrădire excesivă a drepturilor conducătorilor auto, cu ignorarea unui principiu fundamental de drept contravențional, constând în aplicarea legii contravenționale mai favorabile.

26.  În concluzie, de lege lata, aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de conducere nu poate opera independent de existența unui proces-verbal contravențional, prevăzut de OG nr. 2/2001. Aceasta întrucât aplicarea sancțiunii complementare în discuție implică existența unui act (dispoziție a șefului poliției rutiere) aplicat(ă) pe procesul-verbal de constatare a contravenției, iar sancțiunea contravențională complementară trebuie oricum să însoțească o sancțiune contravențională principală, care ar putea fi dispusă doar printr-un astfel de proces-verbal.

27.  De lege ferenda, oprirea practicii nelegale a poliției rutiere ar putea fi asigurată prin introducerea unei prevederi exprese în textul legii, conform căreia autoritatea să fie obligată, expres, să emită un proces-verbal contravențional pentru aplicarea sancțiunilor de la art. 103 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, care să conțină dispoziția șefului poliției privind suspendarea exercitări dreptului de conducere. Printr-o astfel de modificare, orice eventual dubiu de interpretare a legii, pe care se întemeiază practica nelegală a administrației cu privire la procedura de aplicare a sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de conducere, în circumstanțele analizate, va fi înlăturat, iar legea va putea fi corect aplicată.

^[1] Fapta a fost săvârșită anterior modificărilor aduse Ordonanței de urgență nr. 195/2002 de Ordonanța Guvernului nr. 1/2022, care au mărit perioada suspendării dreptului de conducere, prevăzută la art. 103 alin. (1) lit. d), la 180 de zile, dublu față de cele doar 90 de zile, prevăzute de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei sancționate.

^[2] Publicată în M. Of. al României, Partea I nr.419 din 07.06.2017.

^[3] Publicată în M. Of. al României, Partea I nr.532 din 22.06.2020.

‍